| |
Dialog pe Calea initiatica;Alphonse Goettmann si Graf Durckheim
Capitolul XI
”Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna”
(Osea 2,21)
Pentru listare economica apasati aici
GRAF DURCKHEIM: Printre marii Maeştri pe care-i
putem întâlni pe Calea existenţei noastre, se află Iubirea.
Ea este primul adversar al eului nostru orgolios şi lumesc, mişcarea
prin excelenţă a abandonării şi a dăruirii de
sine, câmpul cel mai fecund al experienţei Fiinţei. În Iubire,
numinosul este resimţit la o profunzime care atinge totalitatea persoanei.
A iubi înseamnă înainte de toate a simţi Unitatea.
Viaţa este plină de momente trecătoare în care devenim
„una” cu un obiect, un animal, un om sau Dumnezeu, atâtea ocazii în care
ne putem da seama de un contact cu Fiinţa. La fel în absenţa
sau despărţirea de ceva sau cineva care ne este drag, o dorinţă
nepotolită de a iubi sau de a fi iubit; sau în singurătate,
de fiecare dată în fond când o nostalgie profundă ne copleşeşte
şi împiedecă iubirea noastră să se deschidă,
suferim de un rău ontologic şi putem fi apucaţi de divin.
Nu este vorba deloc de situaţii excepţionale, ci de cazul care
vine la rând, periferic, în care semnificaţia unei întâlniri, chiar
şi banale, cu un obiect sau persoană, sau absenţa lor,
îşi trage rădăcinile de dincolo de vizibil şi de spaţio-temporal.
Iubirea nu se reduce în nici un fel la un sentiment sau la un proces psihologic;
aceasta ar însemna rămânere la suprafaţă. Cel care este
atras de profunzime şi atent la manifestarea ei prin aspectele vizibile
ale lucrurilor îşi vede nostalgia Fiinţei crescând fără
încetare şi posibilitatea de a se uni cu Ea prin toate. Acesta este
marele său Exerciţiu pe Cale prin cotidian. Însă Iubirea
poate să-şi atingă toată dimensiunea numai într-o
întâlnirea de persoane. Adevărata întâlnire a două persoane
este foarte rară, dar ea are loc de fiecare dată când două
persoane se ajustează unul pe celălalt sub chemarea esenţialului
prin carapacea eului lor contingent. Atunci ceva special se realizează
prin această uniune a celor doi pe planul esenţei lor supra-personale.
ALPHONSE GOETTMANN: Acolo este vorba şi de „a face trecerea”… Cel mai adesea celălalt
îmi apare sub greutatea dureroasă a eului său existenţial,
cu toată povara istoriei lui, contextul relaţiilor, calităţile
şi defectele şi mai ales rolul lui social cu care risc să-l
confund foarte uşor… În măsura în care Calea mea proprie este
o Trecere, o Înviere a exteriorităţii mele spre interioritatea
mea, eu pot să-l întâlnesc pe celălalt pe aceeaşi Cale,
în Învierea lui, şi, în loc să-l judec pe cel pe care-l văd
din exterior, să-l trezesc la propria lui realitate, să-l reînviez
poate … Viaţa noastră este marcată de asemenea întâlniri,
ele sunt rare dar lor le datorăm totul! Nu degeaba a fost Isus aşa
de sever cu cei care judecă şi închid pe ceilalţi în loc
să-i deschidă propriei lor depăşiri. El ne-a învăţat
privirea care plonjează în profunzimi şi bulversează inimile…,
Evangheliile o arată adeseori.
G.D.: Iubirea veritabilă şi cea mai mare care se poate imagina
se realizează când două persoane, fiecare pe Calea căutării
Fiinţei, se întâlnesc şi devin tovarăşi de drum unul
pentru celălalt. Întâlnirea lor devine Calea realizării lor
reciproce, dacă unul aude rezonând în inima celuilalt propria sa
Fiinţă, sau din contră percepe la el, în toată violenţa
Iubirii, refuzul de a se opri sau de a stagna… Nicăieri în altă
parte nu există aşa o vibrare ca în această comuniune de
la Fiinţă la Fiinţă. Actul sexual între un bărbat
şi o femeie este o culme a acestei uniri, care poate îmbrăca
un caracter intens mistic şi poate culmina în extaz. Cuplul poate
fi transportat brusc spre o altă realitate, cu totul dincolo de orice
dualism şi poate fi eliberat pentru o clipă. Dacă atitudinea
lor este corectă în schimbul sexual, fiecare dintre parteneri operează
o abandonare totală a eului său; este o chemare puternică
şi, dacă ei consimt în abandonare, unda Vieţii îi duce
sub apă, îi scufundă complet, şi atunci într-adevăr
ei se îneacă, îşi pierd conştiinţa, ca să spunem
aşa, conştiinţa lor obişnuită de suprafaţă
este depăşită : este sfârşitul eului egocentric şi
uniunea, „infuzia” reciprocă de viaţă a celor doi soţi,
care trăiesc un sentiment de adoraţie, căci ei sunt dincolo
de spaţiu şi timp, apucaţi de Fiinţa Divină…
Dar pentru a renaşte pe un cu totul alt plan!
A.G.: Va fi nevoie încă de
mult timp pentru a redescoperi într-un mod general această viziune,
fundamental biblică totuşi! Iubirea sexuală nu este o unire
de organe nici o cuplare a două corpuri opace: „Nu ştiţi
că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos?”, scrie
sfântul Pavel. Când un om se uneşte cu soţia lui „el nu este
decât un singur trup cu ea” şi este Trupul lui Cristos…
Profanarea iubirii conjugale a existat dintotdeauna, dar ea s-a introdus
progresiv şi în Biserică când aceasta a pierdut, mai ales în
Occident, interioritatea şi dimensiunea sa contemplativă. S-a
căzut astfel în diviziunile obişnuite mentalului, categoriile
şi separaţia, opoziţia dintre fizic şi spiritual,
corp şi suflet, şi s-a ajuns să se facă din actul
sexual un domeniu specific, deci fatalmente ambiguu şi susceptibil
de bănuială! Numai cineva care trăieşte experienţă
contemplativă poate înţelege că iubirea sexuală reclamă
o apropiere contemplativă care, departe de a fi izolată, iradiază
întreg domeniul activităţii umane şi acordă o nouă
atenţie lumii. Comuniunea între două fiinţe prin corp este
o comuniune cu toată natura şi cu cosmosul, care este corpul
nostru în extensie. Exteriorul ne devine interior…
G.D.: Este important să spunem că profunzimea acestei deschideri
depinde în întregime de atitudinea celui care trăieşte actul
sexual. După caz, cineva se poate tot la fel de bine lăsa stăpânit
de voluptate şi plăcere erotică, care nu este decât o caricatură
a iubirii. Atunci eşti pierdut…
Bărbatul se confruntă cu mai multă dificultate decât femeia
în această relaţie, el este adesea mai obiectivant şi captator,
sau păstrează distanţa în loc să se abandoneze. Dar
când cei doi consimt să moară, unul în celălalt, fără
a rezista dăruirii, da, un vertij cosmic se deschide în ei, dualitatea
corpurilor care se unesc este depăşită prin uniunea persoanei
cu un „tu” în îmbrăţişarea căruia se manifestă
Iubirea lui Dumnezeu… Evident, ieşind din aceasta, cineva nu mai
poate fi acelaşi cu cel care a intrat! Dacă în realitate Iubirea
este Calea pentru soţi, ei renasc de fiecare dată pe un alt
plan de profunzime în libertate. Astfel, în căsătorie, nu mai
sunt eu, ci celălalt, este sensul vieţii mele. Rodul acestei
uniri totale nu este înainte de toate naşterea unui copil ci renaşterea
celor doi parteneri în şi prin Iubire. Iubirea îşi este suficientă
ei însăşi, ea nu are alt scop decât ea însăşi. Şi
experienţa ei este şi o revelare a triplului ei aspect: Plinătate
şi Forţă care emană din orice moarte de sine, renaşterea
într-o altă Formă şi un Sens mereu nou, în fine Unitatea
cu partenerul şi Armonia cu totalitatea cosmică. Şi cele
trei nu sunt decât Una într-un elan veşnic de Iubire care fecundează
fără încetare elanul soţilor…
A.G:: Cu riscul de a trece drept
nebuni, dar dumneavoastră v-aţi asumat acest risc, ca şi
Biblia şi Părinţii, putem spune că comunitatea conjugală
poate deveni o „teofanie”, camera nupţială a unei Alianţe
a lui Dumnezeu cu omul, o icoană vie a treimii… „Iubirea… este o
flacără de foc, o flacără a Domnului” spune Cântarea
Cântărilor. În fiecare întâlnire cu cel preaiubit, pe unicul Iubit
îl regăsesc cei doi soţi. După sfântul Ioan Hrisostomul,
„iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică” pentru că
ea „nu mai apare ca un lucru pământesc, ci ca o imagine a lui Dumnezeu
însuşi”. Omul a fost creat bărbat şi femeie, fiinţa
lor este o „co-fiinţă”, o deplasare a unuia spre celălalt
pentru a deveni una, dar fără confundare, nici separare. Ei
sunt două persoane într-o singură fiinţă, născuţi
continuu de către un al Treilea: Iubirea divină, icoana Treimii.
Regăsind starea paradisiacă, nunta, ea este şi o imagine
profetică a Împărăţiei care va veni. Ea construieşte
„Casa lui Dumnezeu”, cum spune Clement din Alexandria şi constituie
deja taina Bisericii, o „Biserică casnică”, unde se continuă
minunea din Cana: apa schimbată în vin, lumea preschimbată în
adevărata sa realitate, „Toate lucrurile care devin noi” şi
imensa bucurie a soţilor auzind vocea Logodnicului unic care prezidează
nunta lor…
Mariajul nu este o „fatalitate biologică”, nici „remediul senzualităţii”,
ci, dacă trebuie să fie Cale spirituală, atunci el presupune
şi o luptă aspră şi o asceză cu nimic mai prejos
decât asceza călugărilor. În ritualul ortodox, la sfârşitul celebrării
tainei cei doi soţi sunt încoronaţi. Ei sunt „încoronaţi
cu slavă şi onoare”, desigur, dar şi cu cununa de spini
a Domnului lor şi cu cea a martirilor. Nu există iubire fără
cruce; fără încetare viziunea riscă să se şteargă,
uzura vieţii poate toci misterul şi, cum spune poetul, „nimic
nu rezistă ghearelor melancolice ale timpului…”
Dovedindu-se o faţă de eternitate, Maestrul spiritual, în Iubire,
nu putem recunoaşte şi în Timpul care trece, în special în bătrâneţe
şi moarte un alt Maestru pe Calea noastră?
G.D. Multora le-ar place să oprească timpul
în loc, „să rămână mereu tineri”. Totuşi „Fiinţa
lui Dumnezeu este devenirea noastră”, spunea Eckhart; deci numai
rămânând în devenire se manifestă Fiinţa divină în
noi şi ne realizăm vocaţia de oameni! Cel căruia nu-i
este frică să îmbătrânească este şi acolo la
fel de încoronat de către Viaţă, căci vârsta înseamnă
mai puţin un sfârşit catastrofal cât veritabilă nuntă
a omului cu faţa sa de eternitate în special… A spune „da” bătrâneţii,
înseamnă a accede la plinătatea maturităţii, contrariul
unei regresii triste şi dureroase sau a unei aşteptări
lugubre a morţii… Dar aceasta presupune evident să ne afundăm
rădăcinile într-o Realitate care se află dincolo de opoziţia
„tânăr şi bătrân” şi să experimentăm Prezenţa
ei prea-fericită tocmai pe parcursul devenirii şi a ceea ce
trece!
Cel bătrân este atins în gradul cel mai înalt de către tripla
suferinţă de care am vorbit: forţa sa vitală îl părăseşte,
fizic şi spiritual; viaţa sa pare a nu mai avea sens pentru
că el este inutil şi puţin rentabil; în fine se simte invadat
de inevitabila singurătate… Dar dacă a adoptat în mod real Calea,
el ştie că nu este atins decât la suprafaţa eului său
cel mai exterior şi că o diminuare a forţelor sale naturale
favorizează în realitate naşterea forţelor supranaturale,
a căror înflorire desăvârşeşte existenţa sa.
În schimb, dacă refuză să îmbătrânească şi
ascunde faţă de el însuşi şi de alţii semnele
vârstei, luptând, prin tot felul de paravane şi măsuri de siguranţă,
contra evidenţei, el trece pe lângă ultimul şi cel mai
frumos cadou pe care viaţa vrea să i-l facă! Acest om nu
vede decât umbra tentaculară a îmbătrânirii sale înghiţind
restul zilelor sale… Dar cel care s-a trezit la cealaltă vedere contemplă
la orizontul existenţei sale soarele înălţându-se care
anunţă pentru el o vârsta nouă. Departe de a stagna în
anticamera morţii, abandonând mai profund ca oricând toate legăturile
lumeşti care îl trăgeau spre exterior, el face acum paşi
de uriaş pe Calea neîncetatei transformări. Ceva cu totul nou
poate să-l viziteze şi vălul care îl separă de Invizibil
devine transparent la maxim. Poate că are spinarea încovoiată
de povara anilor, dar nimic nu-i mai poate răpi această Bucurie,
nici măcar moartea care se află alături de el ca un vechi
tovarăş, căruia i se încredinţează… În loc să
fie o otravă pentru toată familia, cum se întâmplă de cele
mai multe ori:un tiran în casă şi o povară pentru toţi,
acest bătrân este o lumină pentru anturajul său, îi atrage
într-un mod tainic pe alţii prin strălucirea sa, este admirat
şi iubit pentru ceea ce emană din el inefabil… El a găsit
adevărata tinereţe!
A.G.: Această tinereţe
este întotdeauna înaintea noastră, nu are vârsta celor douăzeci
de ani ai noştri; este mai degrabă ceea ce în noi nu are vârstă
deloc, poate că este Dumnezeu însuşi, Tinereţea veşnică…
G.D.: De aceea acest bătrân este un Înţelept. Nu priveşte
cu amărăciune în urmă spre tinereţea sa trecătoare
de altădată: „Pe vremea mea…” El este pe cale să strivească
timpul şi să treacă peste el! Înţelepciunea sa nu
are nimic de a face cu averea, ştiinţa, puterea. Oricâtă
ar fi cunoaşterea acumulată în viaţa sa îndelungată,
nu acesta este sprijinul lui; ceea ce contemplă el de acum înainte
nu se poate concepe şi scapă oricărui raţionament.
Pentru a se exprima nu-i rămâne foarte adesea decât surâsul liniştit
dar abisal… Acest om nu îmbătrâneşte, el se maturizează;
tripla sa suferinţă este locul unei triple manifestări:
el este înţelept, strălucitor, bun. Iată mereu Fiinţa
sub cele trei aspecte…
A.G.: Civilizaţia occidentală
nu mai este sensibilă la aceasta, ea nu vede nici un „interes” în
aceasta… Omul este un animal de producţie şi când încetează
să fie rentabil este înlăturat. La eterna întrebare a lui Tolstoi:
„Cine îi face pe oameni să trăiască?” sistemul răspunde:
„munca, mecanizarea, ideologia”… Şi dacă le rămâne ceva
timp liber în care inalterabila sete de eternitate să urce până
la nivelul pielii, societatea de consum îl cumpără de minune
cu „micile ei eternităţi de plăceri”. Cum ironiza Kierkegaard…
G.D.: În Orient se spune: „Un bătrân care este amar este o persoană
ridicolă” şi când oamenii sunt întrebaţi despre comoara
civilizaţiei lor, ei răspund: „Sunt bătrânii noştri
mai înainte de toate …” Răsturnarea este semnificativă! Bătrânii
ar trebui în mod normal să fi parcurs etapele Căii, toată
fiinţa lor ar trebui să se scufunde în singura realitate care
interesează omul cu adevărat, ei ar trebui să deţină
secretul Vieţii… În acest caz strălucirea este adevăratul
rod al maturităţii bătrânului, ea înlocuieşte activitatea.
Atunci spre cine să ne întoarcem dacă nu spre ei, dacă
nu vrem să trecem pe alături de real?
A.G.: Şi la noi va veni ziua
în care bătrânii nu vor mai fi împinşi de-a-ndăratelea
în neantul azilelor… poate… Pentru moment ei sunt încă „călcâiul
lui Ahile” pentru noi, partea fragilă a umanităţii noastre
în care moartea nu încetează să ne dea târcoale şi să
arunce spaima în inimi. Spectrul morţii a devenit noul tabu al societăţilor
moderne. De cum a apărut, ne şi debarasăm repede de ea
după ce am fardat-o şi am acoperit-o cu flori pentru a-i uita
faţa lividă… Moartea nu ne priveşte, estimăm noi împreună
cu epicurienii: „Atât timp cât suntem în
viaţă, ea nu este aici; şi când vom muri, nu mai
suntem noi aici!”
G.D.: Omul iniţiat, adică cel care a deschis uşa misterului,
ştie din contră că moartea este totdeauna acolo şi
că ne naştem cu ea. Moartea şi naşterea merg împreună
pentru el, este viaţa sa. Moartea cea din urmă nu îl suprimă
ci îl face să crească dincolo de el însuşi în veşnica
naştere. La întâlnirea ei el aude chemarea definitivă
a Maestrului care îl invită pentru ultima dată să depună
veşmintele multiplului pentru a intra în plinătatea Unităţii.
Cu toate acestea în loc să acopere moartea şi să-i întoarcă
spatele, trebuie să înveţe să o privească lung în
tăcere. Dacă vederea unui cadavru încremenit nu declanşează
neapărat panica şi spaima, ea face, în orice caz, să tacă
totul din jur, ea depăşeşte înţelegerea noastră:
nu mai este nimic de spus sau de gândit… Singur, în această tăcere
a morţii şi a noastră, putem auzi vocea Maestrului care
vrea să ne vorbească.
În fond ne e frică de moarte sau de puterea Vieţii care ţâşneşte
în clipa morţii? Sensul pe care-l dăm morţii depinde de
sensul pe care-l dăm vieţii şi cele două depind de
etapa evoluţiei noastre interioare. Pentru cineva care şi-a
construit viaţa pe prestigiu şi avere, moartea este o ameninţare
constantă şi un eşec lamentabil; pentru cel a cărui
viaţă este Fiinţa, moartea este dezvăluirea lui definitivă.
Şi el traversează spaimele şi angoasa dar se ţine
bine, căci el ghiceşte licărirea infinitului care va înlătura
în curând toate limitele şi îl va proiecta într-o lumină fără
sfârşit. Pentru el sensul morţii este Viaţa şi nu
trăieşte cu adevărat decât cel care ştie să moară
cu adevărat. Numai dacă simţim moartea în noi putem simţi
şi Viaţa spre care ne deschide ea. În loc să devină
o oroare, moartea poate deveni astfel Prietena misterioasă a fiecărui
pas al nostru pe Cale, pe care nu există în final Bucurie fără
ea…
Văzută din exterior, moartea cea din urmă este un sfârşit;
văzută din interior ea este un început; fie că vrem fie
că nu, ea este inevitabila renunţare la toate, abandonarea şi
uniunea cu Plinătatea fondului iniţial şi din această
uniune începe naşterea persoanei noastre. Această mişcare
de transformare este proprie oricărei adevărate meditaţii
care introduce gravitatea morţii din urmă în contextul morţilor
parţiale din cotidian. De fiecare dată când eul natural moare
puţin şi îşi cedează locul, omul intră mai profund
în contact cu esenţa sa şi cu Viaţa din care se poate naşte
un eu care nu este din lume, ci conform Fiinţei în lume.
Nu există transformare fără devenire din nou(„de-devenir”
în franceză, n.t.) Întrebarea eternă a omului este cum să
trăiască plenar, cum să lase să crească în sine
impulsul viu al Fiinţei, cum să ajungă la adevărata
Viaţă care picură în adâncul nostru? Răspunsul etern este: numai prin moarte!
A muri nu are rezonanţă lugubră decât pentru cel care este
prizonier al eului său lumesc. Pentru cel trezit, ucenicul pe Cale,
este condiţia naturală a unei atitudini care permite venirea
a ceea ce este necondiţionat şi supranatural. La anumite popoare,
a muri este aşa de natural încât nu se vorbeşte de loc, ca la
noi, de „a trăi şi a muri”, ci de „a trăi şi a renaşte”…
AG.: Pe această temă creştinii din Occident se comportă
de bine de rău ca şi păgânii… Totuşi după tulburătoarea
veste a lui Cristos înviat, tragicul morţii a dispărut. Nu se
mai vorbea despre „ziua morţii” ci despre „ziua naşterii”, „dies
natalis”, şi martirii mergeau în arenă cântând…De acum înainte
toată Biserica se fonda pe evenimentul Învierii, învierea nu era
introdusă numai în inima omului, ci în toată istoria umană
şi cosmos, pentru a comunica la toate şi la toţi viaţa
divină a Treimii. Botezul începuse deja această transfigurare
supremă şi moartea venea să o încheie ca marea Trecere
spre metamorfoza definitivă…
Noi căutăm să ne legăm din nou
astăzi la această Tradiţie antică. Experienţa
concretă a lui Cristos mort şi înviat o trăim pe parcursul
Căii anului liturgic şi al comunităţii ecleziale.
Prin victoria sa asupra morţii şi această explozie fenomenală
de Viaţă, Paştele au redevenit pentru noi sărbătoarea
sărbătorilor, o Bucurie revărsată dar indescriptibilă
pentru cel ce n-a trăit-o; Cristos Viaţa noastră este aici,
palpabil şi real, Martor că nu vom muri! Dar această sărbătoare
şi această Bucurie o reiterăm la fiecare euharistie şi
în final ne devine intimă la fiecare meditaţie… „O, Moarte,
unde îţi este boldul?”
G.D.: Moartea este marea Viaţă neîncetat la lucru. Ea nu este
duşmanul de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru
a trece pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara
pe care de fapt nu am părăsit-o niciodată…
(extras din cartea:"Dialogue sur le Chemin initiatique"
Karlfried Graf Durckheim, entretiens avec Alphonse Goettman,
capitolul XI)
Pentru listare economica apasati aici
Salt la inceputul paginii
|
|
